Interviu Doina Botez

Trăiesc o anumită nostalgie pentru hârtia tiparită unde povestea împletea subtil anumite valori, astăzi parcă uitate.

ColoRo: Aţi copilărit într-o perioadă sumbră, începutul feroce al instaurării comunismului în România. Cum a fost copilăria Doinei Botez?!

Doina Botez: Am avut o copilarie fericită. Pentru un copil (atunci şi acolo) „comunismul“ nu avea nici o semnificaţie şi nici nu existau mijloacele tehnico-mediatice de comparaţie cu alte lumi mai evoluate (atingerea solului lunar, de pildă, l-am urmărit la un televizor al vecinilor mai înstăriţi!).

Prima parte a copilariei, cea mai frumoasă, am petrecut-o în Constanţa, la bunica mea. O casă albastră, cu o gradină vrajită. Singura casa colorată din cartier, un fel de albastru- cicladic - o reminiscenţă inconştientă a spiritului grec din timpuri antice a bunicilor mei(!?). Şi cartierul se chema Medeea… A fost o copilărie colorată. Natura multicoloră îmi invada sufletul de copil curios, copacii, florile, futurii cu aripi desenate de-o mână divină pe care nu i-am mai întâlnit niciodată,  rândunelele care se reîntorceau în fiecare an şi alte multe creaturi gata pentru a fi studiate… M-am reîntors mereu în vacanţele mele de scolariţă şi studentă, devenită ulterior de Bucureşti, şi regăseam mereu aceeaşi magie. Acolo şi atunci am făcut prima mea pictura în ulei!

ColoRo:  Nevoile propagandei comuniste au generat un paradox: societatea debilizată şi înfricoşată avea nevoie totuşi de acces la fericire. S-a initiat un heirupism cultural, diseminat urban şi rural, dominat de eroi stahanovişti şi de incantaţii revoluţionare, dar domeniul cărţii pentru copii (literatura şi grafica) a fost cel mai putin maltratat ideologic, lăsând spaţiu de refugiu şi de-o parţială liberă expresie artistică. Ce cărţi v-au înseninat copilăria ?!

Doina Botez: Am început să citesc înainte de a merge la şcoală, tocmai pentru că lectura de seară, cu care bunica mă purta în lumea viselor, se întrerupea înainte de deznodământul  basmului şi  curiozitatea  m-a făcut să încep să descifrez singură. Basmele au fost cărţile copilăriei: Fraţii Grimm, Hauff, Andersen etc, etc. Dar, cât era de plăcut să reciteşti tu însuţi, de mai multe ori aceeaşi fraza, până când se forma în minte imaginea cât mai completă şi cu alte noi amănunte pe care le puteai pune de la tine…

ColoRo: Cum aţi răsucit cheia în uşa intrării în laboratorul spectacolului plastic, cine şi ce  v-a impulsionat să alegeţi o carieră artistică ?!

Doina Botez: Mi-am zis încă de pe vremea copilăriei în Medeea: eu o să mă fac pictoriţă!, fără să-mi imaginez deloc ce va presupune această alegere. Mamei mele îi datorez înţelegerea şi intuiţia de a-mi satisface aceasta plăcere-pasiune la acea vârstă fragedă, stimulându-mă cu hârtii şi culori, pensule, cărţi de colorat. La acea vârstă, era poate doar o mare nevoie de comunicare, de exprimare, iar evoluţia mea „artistică” în acei ani, era similară, în fond, cu aceea a altor copii de vârsta mea, până în adolescenţă, când încep să se intuiască talentele, exact aşa cum scrie la carte.

ColoRo: După absolvirea facultăţii aţi început să lucraţi ca scenografă la Studioul Animafilm. A fost destin sau o alegere bine cumpanită ?! Pasajul profesional la Animafilm a fost propice pentru dezvoltarea carierei dvs ? Cum v-a influenţat în abordarea ilustraţiei de carte alerta şi elasticitatea animaţiei ?

Doina Botez: Din 1975 am ânceput sa lucrez la «Animafilm». În realitate, ar fi trebuit să fac desene într-un laborator pentru ţesături la odioasa fabrică Apaca. Acolo am fost repartizată şi, în fond, eram foarte multumiţă pentru că obţinusem  cel de-al 3-lea loc de repartiţie în Bucureşti. Animafilm a fost ulterior o oportunitate care mi-a picat ca o mănuşă, având în vedere că desenul animat era o altă veche pasiune. Nu cred într-o influenţă direcţionată a acestor doua ramuri artistice, ci, mai degrabă o intersectare şi o completare reciprocă.

ColoRo: Debutul editorial, dacă nu mă înşel, a fost cu ilustraţiile la volumul de versuri Inima cea mică de Mihai Tarangul (Ed. Ion Creangă, 1977). Iarăşi vă întreb cum a fost alegerea. Era un hazard sau un mecanism regulamentar/de culise forma triunghiul editor-scriitor-artist plastic ?! Cenzura cât de atentă era la simbolistica ilustraţiei ?!

 

Doina Botez: Debutul editorial a fost ceva mai modest, am colaborat la început destul de intens cu revistele pentru copii, coperte la diverse edituri şi…cred că aveţi dreptate, “ Inima cea mică” a fost prima carte ilustrată.  Mihai Tarangul lucra în acea perioadă la Animafilm, însă nu-mi mai amintesc cu certitudine dacă a fost solicitarea dumnealui exprimată editurii sau a fost doar o coincidenţă faptul că eram colegi. Acest mecanism regulamentar/de culise care forma “triunghiul editor-scriitor-artist plastic”era reglat teoretic de decizia - propunere a comisiei artistice a editurii. Această regulă nu era totuşi respectată în mod mecanic şi nici nu ar fi fost posibil şi nici normal, atâta timp cât au existat şi vor exista întotdeauna afinităţi selective… Cenzura era foarte atentă la simbolistica imaginii, sesiza uneori chiar amănunte pe care ilustratorul nu le-a gandit nici pe departe; mai rar se întampla invers…

ColoRo: Cum a fost perioada Animafilm?

Doina Botez: Aş putea-o numi o perioadă interesantă, negăsind un termen mai concret (!), o perioadă importantă de acumulări profesionale, şi practic de cunoaştere a unei noi ramuri artistice, desenul animat.

În afară de scenografie, de care m-am ocupat mai mult în ultimii ani, am lucrat chiar animaţie la început; este într-adevăr fascinant să-ţi vezi un desen mişcându-se! Stăpânirea desenului este obligatorie, dar şi percepţia mişcării şi a mimicii, expresivităţii…în fine, trebuie să fi un pic actor, să intri în pielea personajelor cărora le dai viaţă. Se lucra foarte mult pentru o simplă mişcare de cîteva secunde! Un film era alcătuit din mii de imagini (organizate după anumite reguli) şi era rezultatul muncii unei echipe ghidată de un regizor. Astăzi se lucrează cu computerul şi cred că având acest instrument nou la îndemână, munca de odinioară este cu  mult uşurată şi cu posibilităţi noi de manipulare a imaginilor. Scenografia însă, mi-a dat posibilitatea să mă dezlănţui coloristic, culoarea fiind zona sensibilă a sufletului meu. În anul 1982  am luat premiul pentru scenografie  dat de ACIN (Asociaţia Cinematografilor din România) pentru filmul „Micul toboşar” al regizorului Virgil Mocanu, un imn adus pacii, cu personajele şi scenografia inspirate din picturile lui Bruegel cel Bătrân.

Cu toate că presiunea anilor de atunci se făcea simţită  din ce în ce mai acut, (cenzura nu omitea să supervizeze nici domeniul animaţiei !), atmosfera de lucru era, deşi intensă, totuşi destul de destinsă şi colegială, mă refer desigur la echipele la care am lucrat eu.

ColoRo: Multe cărţi ilustrate de dvs. sunt recunoscute şi acum, după mai bine 30 de ani, de foşti copii şi cititori, mulţi probabil că le şi păstrează, nu doar în memoria lor afectivă, ci şi în forma lor palpabilă, într-un raft de bibliotecă. Aveţi măsura acestei notorietăţi ?!

Doina Botez: Nu, nu am crezut că ilustraţiile mele vor rămâne într-un colţisor de memorie a atâtor persoane. Mă simt flatată şi emoţionată.

Degeţica (ed. Ion Creangă, 1984) - ilustraţie interior

ColoRo: Ce text aţi simţit c-a zvâcnit cel mai mult în efervescenţa penelului dvs. şi v-a impulsionat creativitatea ?!

Doina Botez: În principiu mă distram de fiecare dată şi mereu, orice nouă carte de ilustrat era ca o nouă provocare sau competiţie cu mine însămi. Totuşi, când mi s-a propus să ilustrez “Degeţica “de H.Ch.Andersen, am fost foarte fericită,  îmi doream mult să ilustrez un basm al copilăriei mele…

ColoRo: Cine era primul privitor critic al desenelor dvs.?

Doina Botez: Desenele mele erau văzute (şi criticate) de membrii familiei mele, într-un prim moment, apoi în ordinea sosirii, de diverşi prieteni.

ColoRo: Colaborarea cu Ana Blandiana, spectaculoasă editorial, dar problematică ideologic, a avut repercusiuni asupra carierei dvs.?!

Doina Botez: Colaborarea cu Ana Blandiana a fost placută în ceea ce priveăte lucrul în sine. A fost unul dintre acei autori care mi-au lăsat libertatea totală a imaginaţiei, fără anume preferinţe sau exigenţe personale, aşa cum de multe ori se întampla în colaborările cu autorii contemporani. Problema s-a născut când Ana Blandiana a scris “ Întâmplări de pe strada mea”, unde preacunoscutul personaj Arpagic o ia razna, ca o oglindire perfectă a „tovarăşului Ceauşescu”, iar eu nu m-am putut abţine să nu exalt în ilustraţiile mele această „calitate”. Cărţile au fost retrase de pe piaţă, a doua zi. Din acel moment nu mi s-a mai permis să ilustrez;  indicaţie nescrisă „de sus” şi asta s-a şi întâmplat; activitatea mea de ilustrator s-a încheiat cu această ocazie.

ColoRo: Aţi plecat definitiv în Italia cu puţin înainte de evenimentele, încă şi acum nedesluşite, din decembrie 1989. Ce v-a determinat să faceti acest uriaş pas ?!

Doina Botez: Momentul crucial, când am luat decizia de a părăsi ţara, a fost determinat de interdicţia de a mai profesa în domeniul ilustraţiei de carte.

album apărut în 2013 la Ed. Skira

ColoRo: În Italia aţi mai ilustrat cărţi pentru copii ?!

Doina Botez: În Italia nu am avut această oportunitate. M-am dedicat exclusiv picturii.

revista "Radio România", nr. 249/22-28 oct. 2001

ColoRo: Ce graficieni români admiraţi?

Doina Botez: Este o întrebare la care nu ştiu să răspund. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, dar ar fi o listă prea lunga. Grafica românescă a avut mulţi artişti de mare talent. Păcat că tiparul nu era de calitate şi nici hârtia. De multe ori îţi condiţionai culorile cu care lucrai în funcţie de ceea ce se ştia că în tipografie „iese” sau priveam cu lacrimi în ochi rezultatul finit, cartea, cu mult mai altfel decât originalul.

ColoRo: Cum vedeţi acum domeniul ilustraţiei de carte pentru copii ?! Şi cum îl prefiguraţi pentru viitor ?!

Doina Botez: În acest domeniu, în  ultimii 25 de ani s-au petrecut transformări importante. Părerea mea personală este că dezvoltarea extraordinară a tehnologiei … a contribuit în mare măsură la eclipsarea ilustraţiei pentru copii, înţeleasă în mod tradiţional, apar şi altfel de „ilustraţii”, pe altfel de suporturi, nu tradiţionala hârtie, dar apar şi alte noi personaje adaptate şi actualizate lumii de azi, unde „micul cititor” se poate regăsi, oglindi sau confrunta nu de pe şaua calului înaripat (şi prea prăfuit, de odinioară), ci şezând comod într-o navă spaţială…

Nu sunt în stare să prefigurez evoluţia acestui domeniu în viitor. Trăiesc o anumită nostalgie pentru hârtia tiparită unde povestea împletea subtil anumite valori, astăzi parcă uitate.